22 Decembrie. Aniversare sau comemorare?

Unde ne gasim dupa fuga dictatorului Ceausescu si moartea miilor de tineri? Cate dintre sperantele de atunci mai traiesc? Cate idealuri ale generatiilor de romani s-au implinit? Iata intrebari de care, parca, ne temem in fiecare an in preajma zilei de 22 decembrie.

Amnezia romanilor pare sa fie mai puternica decat s-ar fi asteptat chiar si cei mai optimisti dintre nostalgicii Epocii de Aur. Urmasii politici ai acelor vremuri, aparent apuse, s-au gasit si se gasesc din plin in structurile de conducere ale principalelor partide politice din ultimele decenii, unii ocupand scaune importante in Parlament sau in Guvern. Mii si mii de tineri au parasit tara in cautarea unui loc de munca, dupa ce au primit numai negatii din partea societatii romanesti. Romania are tot mai putin chef de copiii sai. Iar urmasii proletari ai vremurilor de trista amintire se gasesc parca perfect conservati dupa atatea decenii de comunism si post-comunism. Si atunci, ca si acum, puterea politica avea si are nevoie de persoane obediente care sa o slujeasca si de asa-numitele „sindicate” spre a-si putea legitima masurile prin mimarea consultarii populare sau sociale.

Ca atat de multe alte forme fara fond, si sindicatele din vremea Comunismului reprezentau aproape orice altceva, numai ceea ce ar fi trebuit sa fie nu prea erau. In anii ’70, asa-numitele sindicate repartizau membrilor lor mult-visatele, pe atunci, butelii de aragaz. Comitetele sindicale, prea ocupate cu listele de prioritati sociale, uitau sa observe in ce conditii lucrau muncitorii si cum erau platiti, nemaivorbind de ceea ce puteau cumpara cu banii pe care ii primeau. Spre sfarsitul acestei perioade, dar mai ales in anii ’80, sindicatele reprezentau back-office-ul puterii politice a regimului Ceausescu, unde liderii de sindicat erau mana-n-mana cu secretarii de partid, si uneltele acestora, cu totii scoliti cu mult timp inainte pentru a deveni politruci de incredere ai regimului. Iar la sindicat se faceau alte liste. Pentru apartamente, pentru televizoare, frigidere, covoare… Nici vorba de cea mai mica rezistenta pe care sindicatele romanesti sa o fi opus regimului comunist. Nici vorba de Solidaritatea sindicala cu care polonezii, spre exemplu, infruntau regimul comunist, determinandu-i prabusirea… Caderea comunismului in anul de gratie 1989, ca regim politic in Europa, a fost fara doar si poate expresia de vointa colectiva a popoarelor est-europene, insa flacara a fost aprinsa de un sindicat. In adevaratul sens al cuvantului, si nu de ceea ce romanii intelegeau prin sindicat. De un lider de sindicat , Lech Walesa, care le-a vorbit oamenilor despre valorile umanitatii si despre drepturile omului. Romanii de rand continuau sa mimeze dragostea de patrie, partid si popor, de fapt, pentru „marele conducator”. Sindicatele noastre dadeau romanilor mult asteptatele bombonele, cu care reuseau sa-i faca sa digere mai bine amaraciunea dictaturii si iluzia unui prezent mai bun. Iar romanii se bucurau de aceste aparente.

In 22 Decembrie 1989, ca si in zilele dinaintea si, mai ales, in mod inca neelucidat de istorie din ce cauza, dupa aceasta zi, nenumarati tineri au platit cu viata lor speranta intr-o Romanie mai buna, intr-o Romanie normala. Romanie care insa nu le-a dat nimic in schimb.

O data cu caderea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu, partidele politice emanate din Revolutia si Reforma succesorului acestuia Ion Iliescu, au copiat si ele reteta de dinainte de 1989 si au oferit romanilor nenumarate minciunele politice, pentru a le face mai usoare timpurile.

Sindicatele romanesti nu fac nici ele exceptie. 22 Decembrie 1989 a fost urmat de doua decenii de amagiri si dezamagiri. Noua Constitutie le-a dat oamenilor dreptul sa se asocieze, sa-si faca ceea ce doresc cu organizatiile lor, insa oamenii nu au inteles mare lucru din asta. Au vazut sindicatele intocmai ca pe niste jocuri tiganesti in care depuneai o mica suma de bani, iar dupa un ciclu trebuia sa-ti ridici acea suma deinmultita cu numarul de luni de cotizare. Cotizatiile au fost rambursate de sindicatele noastre sub diferite forme – piscoturi, bomboane, cd-uri, napolitane sau, mai nou… tichete-cadou, iar organizatiile sindicale au ramas fara resurse. Cum sa se mai bata ele cu ceilalti actori sociali – patronatele si, mai ales, noii stapani politici ai tarii, daca la fiecare Craciun isi lichidau toate rezervele? Cu mainile curate si cu duhul blandetii? Greu. Chiar imposibil.

Anul care se incheie, 2010, a dat cu forta la o parte voalul cu care timp de doua decenii sindicatele isi ascundeau fata. Si asa am observat si noi, romanii, dar si intreaga Europa care a fost reactia lucratorilor romani in timp ce guvernantii ne-au lasat fara sporuri, fara toate drepturile obtinute prin negocieri colective, ne-au taiat fara mila 25% din salariile care ne mai ramasesera dupa toate reducerile anterioare, iar dupa aceea au mai urmat si concedierile colective a mai multe zeci de mii de oameni… Dansul pinguinului! Si multa, multa liniste la locurile de munca! Marea majoritate a lucratorilor au preferat fie neinrolarea sindicala, fie neinrolarea in actiunile sindicale de protest.

Iar cei mai multi dintre membrii de sindicat din Romania asteapta si acest Craciun, nu atat cu bucuria crestina si speranta intr-o Romanie dreapta, ci cu multa tristete, cu spaima pentru pierderea locurilor de munca si asa platite de mizerie, insa cu speranta ca nici anul acesta nu vor lipsi minunatele minciunele oferite de sindicate la sfarsitul unui an… plin de realizari.